Aburisme despre acel ceva

Deseori ni se spune ca traim intr-o iluzie.Fie ca e asa, fie ca nu, mi-as dori ca "iluzia" mea sa fie alta, sa pot sa spun "e bine asa", sa gasesc persoane perfecte, figuri si voci si ganduri perfecte.
Ca atunci cand o prima privire inseamna sa-ti faci intregul tablou al cuiva, sa-l descoperi prin tine, asa cum tu iti doresti.Si, ca de obicei, nu indraznesti sa atingi "acel ceva", s-ar putea rupe in bucati in fata ta, sfasiind increderea, curatand culorile de pe pupila mintii posedate.Nu indraznesti sa vorbesti, doar sa asculti sperand sa storci apa din nenumarate straturi de marmura care va despart.Intr-un colt, nedescoperit de lumina, stai si asculti, sperand sa nu fii vazuta si, in acelasi timp, sa fii recunoscuta.Tipi, razi, faci figuri numai ca sa fii observata.Te invarti in jurul sau, dar mult prea departe, si astepti, astepti, astepti, inutil... .
Atunci te intrebi: ce sa fac?Sa aflu.Si intrebi.Si ti se raspunde in cuvinte prea urate, directe, reci, nesuferite, invidioase.Si nu vrei sa crezi, dar nici nu vrei sa risti.Si ce sa faci?

Mai simplu, sa ramai la fel de invizibil, sa faci ceea ce e cel mai simplu: NIMIC.

E vorba de aburisme de plastic

Exteriorizare prin piele de plastic.
Intr-o cutie de sticla iti vad pupilele 
dilatate de soare si neon.
Neon de plastic, neon galben, 
neon verde, neon albastru, neon 
vanat de ahtiate muste si invidiosi tantati.
Printre fire de par te caut, urmarind inele
de scoarta de stejar de plastic.
O pereche de degete legata prin piele.
De plastic.
De plastic prin care care curge sange de vopsea.
Maini albe, pe care ai intins drumuri albastre, 
fasii de cer inecat in ploaie.
Esti atat de artificiala!
Dar, vai, eu voi muri,
tu esti eterna! 
Atat de artificiala!